aniversări/comemorări

Constantin Brâncuşi (n. 19 februarie 1876, Hobiţa, Gorj — d. 16 martie 1957, Paris) a fost un sculptor român cu contribuţii covârşitoare la înnoirea limbajului şi viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuşi a fost ales postum membru al Academiei Române.

Anii de început

Născut în data de 19 februarie 1876, Constantin este al cincilea copil al lui Nicolae şi Maria Brâncuşi. Prima clasă primară o face la Peştişani, apoi continuă şcoala la Brădiceni. Copilăria este marcată de dese plecări de acasă şi ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii şi birturi.

După ce a urmat Şcoala de Arte şi Meserii în Craiova (1894 – 1898) vine la Bucureşti unde absolvă Şcoala de Belle-Arte în 1902. În timpul studenţiei, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa Bustul lui Vitellius obţine “menţiune onorabilă”, Cap al lui Laocoon din 1900 obţine medalia de bronz, iar Studiu din 1901, câştigă medalia de argint. Timp de doi ani, între 1900 şi 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizează Ecorşeu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări va face ca Ecorşeul să fie folosit în şcolile româneşti de medicină, după ce se vor face câteva copii, iar Marcel Duchamp va include fotografia Ecorşeului în expoziţia pe care o va organiza la sfârşitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.

În 1903, primeşte prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care va fi instalat la Spitalul Militar din Bucureşti şi reprezintă singurul monument public al lui Brâncuşi din Bucureşti. Pleacă în 1904 la studii la München, dar după şase luni o porneşte pe jos prin Bavaria, Elveţia până la Langres, în Franţa, de unde ia trenul până la Paris. În 1905 reuşeşte la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906 când, atingând limita de vârstă, părăseşte şcoala. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre, “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creşte nimic).

More >

Grigore Vieru (n. 14 februarie 1935, Pererita, fostul judeţ Hotin, România, azi Republica Moldova – d. 18 ianuarie 2009, Chişinău) a fost un poet român basarabean. În 1993 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Grigore Vieru s-a născut în familia de plugari români a lui Pavel şi Eudochia Vieru, născută Didic. A absolvit şcoala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care urmează şcoala medie din orăşelul Lipcani pe care o termină în 1953.

În anul 1957 debutează editorial (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma, apreciată de critica literară. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău, facultatea Filologie şi Istorie. Se angajează ca redactor la revista pentru copii „Scânteia Leninistă”, actualmente „Noi”.

La 8 iunie 1960 se căsătoreşte cu Raisa, profesoară de română şi latină, născută Nacu şi se angajează ca redactor la revista „Nistru”, actualmente „Basarabia”, publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Între anii 1960–1963 este redactor la editura „Cartea Moldovenească”.

A fost un oaspete des al „Căsuţei Poeziei” din Satul Cociulia, r. Cantemir. Tot aici scrie celebra carte pentru preşcolari „Albinuţa”.

Anul 1968 aduce o cotitură în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice Numele tău, cu o prefaţă de Ion Druţă. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariţie poetică. În chiar anul apariţiei devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuşi, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu. Asemenea dedicaţii apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică.

More >

[wiki] • 24 ianuarie 1859

Unirea Principatelor Române a reprezentat sinteza unui îndelungat proces istoric, pornit de la conştiinţa unităţii de neam şi limbă a românilor din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, dublată de transformările socio-politice care au avut loc pe scena europeană în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Conştiinţa unităţii de neam s-a făcut simţită în principatele române încă din secolele al XV-lea – al XVII-lea. Ştefan cel Mare numea Moldova şi Ţara Românească Vlahia şi l’altra Vlahia (cealaltă Vlahie), în vreme ce tipăriturile în limba română din a doua jumătate a secolului al XVI-lea ale diaconului Coresi erau destinate tuturor românilor, întărind astfel unitatea lor culturală^[1]. În 1599 Mihai Viteazul a fost primit cu însufleţire de către ţăranii români din Transilvania, care, în opinia cronicarului maghiar István Szamosközy, întemeiaţi pe încrederea ce le-o da un principe din poporul lor, s-au unit cu cei de acelaşi neam veniţi de dincolo şi s-au ridicat în toate părţile^[2]. Cronicarii veacului al XVII-lea şi al XVIII-lea: Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir au subliniat la rândul lor unitatea de neam şi limbă a românilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Exponenţii Şcolii Ardelene au preluat aceste idei şi le-au dezvoltat în lucrările lor, din această perioadă datând şi o însemnată manifestare politică a românilor din Imperiul Habsburgic: memoriul Supplex Libellus Valachorum (1791) prin care erau cerute drepturi politice şi economice pentru români^[3].

Răscoala lui Tudor Vladimirescu (1821), precum şi Tratatul de la Adrianopole (1829) au însemnat eliminarea treptată a feudalismului şi debutul perioadei capitaliste în principatele române. Alături de cauzele originii şi limbii comune, unitatea începea să fie dorită şi din pricina avantajelor economice care decurgeau din aceasta: o piaţă internă unică şi intensificarea activităţilor economice, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. Progresul era frânat însă de vechile relaţii feudale: exploatarea ţărănimii, multitudinea vămilor interne, privilegiile de clasă, suzeranitatea Porţii Otomane care impunea vămi scăzute la import şi solicita tribut, zaherea şi peşcheşuri multiple. Această stare de lucruri putea fi depăşită prin crearea unui stat unitar puternic, cu o economie dezvoltată, care să poată să-şi obţină independenţa^[4].

Această dorinţă de unire a celor două principate a fost exprimată atât în 1829, cu prilejul Tratatului de la Adrianopole, cât şi în 1831-1832, în cuprinsul Regulamentelor Organice ale Moldovei şi Ţării Româneşti^[5]. Activitatea culturală din deceniile 4 şi 5 ale secolului al XIX-lea a contribuit din plin la renaşterea conştiinţei naţionale în cadrul păturilor largi ale populaţiei. În această perioadă este intensificată utilizarea termenilor român, România şi Dacia: Vasile Alecsandri compune Deşteptarea României, iar Alecu Russo Cântarea României; apar ziarele Curierul românesc de ambe sexe (Bucureşti, 1829), Albina românească (Iaşi, 1829), Dacia literară (Iaşi, 1840), Magazin istoric pentru Dacia (Bucureşti, 1844), Pruncul român (Bucureşti, 1848), România viitoare, Republica română şi Junimea română (Paris, 1850-1851)^[6].

Revoluţia de la 1848 a permis apariţia primelor programe politice de anvergură ale paşoptiştilor români, care prevedeau unirea deplină a Moldovei cu Ţara Românească. Şi în Transilvania, românii adunaţi pe câmpia de la Blaj în data de 3 mai 1848 şi-au exprimat dorinţa: noi vrem să ne unim cu Ţara!. După înăbuşirea revoluţiei, paşoptiştii au fost exilaţi şi şi-au continuat activitatea de propagandă în statele europene: Anglia, Franţa, ţările italiene, Rusia. Oamenii de stat ai Angliei şi Franţei au primit numeroase memorii, iar numeroase personalităţi culturale europene şi ziare progresiste au îmbrăţişat cauza românească^[7]. [Enciclopedia României]

Ştiaţi că?

Trebuiau să poarte un nume // de Marin Sorescu

E m i n e s c u n-a existat. // A existat numai o ţară frumoasă / La o margine de mare / Unde valurile fac noduri albe, / Ca o barbă nepieptănată de crai / Şi nişte ape ca nişte copaci curgători / În care luna îşi avea cuibar rotit. / Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli / Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, / Sau mai simplu: ciobani şi plugari, / Cărora le plăcea să spună, / Seara, în jurul focului poezii – / “Mioriţa” şi “Luceafărul” şi “Scrisoarea III”. / Dar fiindcă auzeau mereu / Lătrând la stâna lor câinii, / Plecau să se bată cu tătarii / Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii / Şi cu turcii. / În timpul care le rămânea liber / Între două primejdii, / Aceşti oameni făceau din fluierele lor / Jgheaburi / Pentru lacrimile pietrelor înduioşate, / De curgeau doinele la vale / Pe toţi munţii Moldovei şi ai  /Munteniei / Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei / Şi ai altor ţări româneşti. / Au mai existat şi nişte codri adânci / Şi un tânăr care vorbea cu ei, / Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt? / Acest tânăr cu ochi mari, / Cât istoria noastră, / Trecea bătut de gânduri / Din cartea cirilică în cartea vieţii, / Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii, / Care îi ieşeau mereu fără soţ. / Au mai existat şi nişte tei, / Şi cei doi îndrăgostiţi / Care ştiau să le troienească toată floarea / Într-un sărut. / Şi nişte păsări ori nişte nouri / Care tot colindau pe deasupra lor / Ca lungi şi mişcătoare şesuri. // Şi pentru că toate acestea / Trebuiau să poarte un nume, /Un singur nume, /Li s-a spus Eminescu.